Hm...

Nu stiu cati oameni se gandesc la ticurile lor verbale si ce le determina... recunosc ca nici mie nu mi-a bubuit ideea decat pana intr-unul din momentele mele filozofico-patetice in care, in lipsa oglinzii sau lenea de a ajunge la ea, poate, narcisismul de care nu-mi dau seama [desi tocmai l-am recunoscut, haha] da un sut in fund mintii mele si incepe un studiu de sine si automat, de ceilalti. Nu sunt unica, sunt ultima persoana care ar crede asta cu adevarat. Dar stiu ca prin faptul ca cel mai des ma exprim alaturi de interjectia ce doreste sa arat ca as gandi [?! oare], ,,hmm'' {se pot adauga multitudinea de caracteristici personale, dialogul ,,ce faci?/ ma gandesc'' si altele)eman o parte a caracterului meu mai...ciudata. Dar nu e gandul in sine, ci intrebarea constanta.
Uneori cand cineva se focalizeaza permanent pe studiul persoanelor din jur si a PARERILOR lor [f***i parerile lor] uita sa studieze ce e [zic eu] cel mai important intai...propria persoana. Si fara studiu, nu e cunoastere. Si fara cunoastere, ajunge sa fie o nedescoperire chiar. Si asa ca ajungi in acest stadiu grav in care nu stii...cine esti? Ce vrei? ce crezi? cum esti?
Uite, un exemplu concret...
Este a 4a oara din 2007 cand sterg tot acest blog si il refac. Uit de el cu zilele si dupa aia ma schimb...si ideea mi se pare rasuflata. Nici eu nu stiu ce vreau...pentru ca nu stiu persoana care vrea; nu ma stiu pe mine. si ghici la ce ma gandesc fara sa stiu si incerc sa descopar constant, atunci cand iti zic, [cu punctele de suspensie necesare], hmmm...